Jump to content

Promisiunile lui Dumnezeu


Recommended Posts

PROMISIUNILE LUI DUMNEZEU

 

Unul dintre cele mai importante lucruri, care ar trebui înţeles bine de cel care caută adevărul divin, este cel cu privire la misiunea Domnului Isus Christos. Acesta nu poate fi înţeles fără o cercetare integrală şi a Scripturilor Vechiului Testament. Această concepţie ar putea fi contestată de unii care pretind a cunoaşte Biblia, dar un studiu atent al Noului Testament va dovedi că avem dreptate. Astfel se va descoperi că orice aspect al lucrării lui Isus, privind fapte din trecut, cât şi din viitor, îşi au rădăcinile în Vechiul Testament. Deci, până când nu vom cerceta ceea ce cuprind aceste cărţi şi, în acelaşi timp, nu vom înţelege cum S-a revelat din începuturi Dumnezeu către omenire, noi nu vom putea aprecia semnificaţia venirii şi misiunii lui Isus.

 

În acest sens, prezentăm câteva citate care să susţină punctul nostru de vedere: Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, declara:

 

Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său şi ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, cum vestise prin gura sfinţilor Săi proroci, care au fost din vechime: . . . Astfel, El Îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri, şi Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam. (Luca 1:68-73)

 

Apostolul Pavel, predicând în Antiohia, spunea:

 

„Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus.” (Faptele Apostolilor 13:32,33)

 

Către cei credincioşi din Roma, le scria:

 

Christos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi Să întărească făgăduinţele date părinţilor. (Romani 15:8)

 

Celor din Galata:

 

Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” Christos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi . . . pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Christos Isus, aşa că, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit. Acum, făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice: „şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci cum ar fi vorba numai de una: „şi seminţei Tale”, adică Christos. Şi dacă sunteţi ai lui Christos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă. (Galateni 3:8,13,14,16,29)

 

Referindu-se la condiţia celor credincioşi, înainte de a afla despre Christos, Pavel spunea:

 

. . . în vremea aceea eraţi fără Christos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei. (Efeseni 2:12)

 

În faţa regelui Agripa, declara:

 

. . . acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei, pe care a făcut- o Dumnezeu părinţilor noştri. (Fapte 26:6)

 

Este evident pentru cititor (din aceste citate) că lucrarea la care s-a angajat Christos, nu ar fi putut fi realizată fără cunoaşterea Vechiului Testament, în general, din care am redat despre „promisiunile către părinţi”. În fiecare din aceste citate, (şi sunt şi altele), se face aluzie la aceste promisiuni, menţionându—se, de asemenea şi venirea lui Isus. Mai mult, se arată că un adevărat credincios al lui Christos va împărtăşi aceste promisiuni; ne întrebăm, cum ar putea cineva să devină un adevărat urmaş al lui Christos, fără să cunoască aceste promisiuni sau să le înţeleagă?

Link to comment
Share on other sites

Promisiunea din Eden

 

Prima dintre făgăduinţele Domnului apare în Geneza cap.3. Se relatează despre prima mare tragedie din istoria rasei umane, ״intrarea păcatului în lume” şi îndepărtarea omului de Dumnezeu. A fost începutul intrării răului pe care omenirea avea să-l cunoască prin suferinţă; dar este şi evidenţa dragostei şi grijii Domnului, de fiecare dată când aveau loc astfel de evenimente. El ne-a făcut făgăduinţa eliberării noastre.

 

Promisiunea exprimată enigmatic, va reprezenta o realitate. O găsim în cuvintele Celui Atotputernic adresate creaturii care l-a indus pe om la păcat:

 

Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti . . . Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul. (Geneza 3:14,15)

 

Aici este prezis un viitor conflict şi orice altceva am putea înţelege din aceste versuri, trebuie să fim de acord că aceste cuvinte au fost pe deplin dovedite. Dintre toate animalele de pe pământ, şarpele a fost unul dintre cei mai învederaţi duşmani ai omului, alunecând silenţios prin ascunzişuri, gata oricând să te rănească mortal, să-ţi inoculeze veninul ucigător în călcâi. La aceasta, reacţia instinctuală a omului atacat este de a se întoarce şi, cu un băţ sau piatră, să lovească şarpele, spre a-i zdrobi capul şi a-l distruge. Apoi, omul se va întoarce să-şi vadă rana, pe care dacă o va îngriji atent, nu i se va dovedi fatală.

 

Bineînţeles că există o altă semnificaţie, cu mult mai profundă a acestor versuri, al căror înţeles literal s-a dat mai înainte. Se prezintă, de fapt, prevestirea conflictului etern dintre bine şi rău, dintre credinţă şi obscuritate, conflict ce avea să demareze. „Şarpele” este simbol al păcatului şi al oamenilor răi, ai descendenţilor lor. De aceea, Isus se adresează adversarilor săi prin „şerpi, pui de năpârci” (Matei 23:33). Cu această clasă de oameni, femeia şi sămânţa ei vor fi într-o permanentă duşmănie, conflictul încheindu-se numai prin distrugerea unei părţi sau a celeilalte.

 

Nu cunoaştem cum au înţeles Adam şi Eva acest mesaj, dar prin evenimentele ulterioare suntem ghidaţi în mod clar să vedem că lucrarea lui Christos a fost prevăzută. Christos a fost născut printr-un miracol dintr-o femeie, el neovând un tată pământesc. De aceea se identifică cu „sămânţa femeii”, fiind acel campion al dreptăţii, ridicat împotriva puterii păcatului. Viaţa muritoare a lui Isus s-a devotat supremului conflict între dreptate şi păcat; el a moştenit din slăbiciunea şi tendinţa de a păcătui, aparţinând descendenţilor lui Adam, dar, nu precum Adam, Isus a reuşit să depăşească păcatul, fapt pentru care a fost slăvit de Dumnezeu:

 

Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât tovarăşii tăi. (Evrei 1:9)

 

Însă, victoria lui Isus nu a fost obţinută fără luptă (în timpul luptei, învingătorul suferind, de asemenea), aşa cum se prevede în Geneza 3:15. De o deosebită importanţă este să notăm precizia termenilor prin care este descris conflictul:

 

Tu (şarpele) în duşmănie cu femeia Sămânţa ta în duşmănie cu sămânţa ei Capul tău zdrobit de sămânţa ei Tu îi vei zdrobi călcâiul.

 

Observaţi că, la apogeul său, conflictul nu s-a desfăşurat între seminţele respective. Aceasta ar fi presupus o luptă între Isus şi oponenţii săi, ceea ce de fapt nu a avut loc. Isus nu a pricinuit nimănui vreo vătămare. Lupta în sine se duce chiar între „şarpe”, puterea păcatului şi sămînţa femeii. Consecinţa acestei lupte este rana fatală primită de şarpe în cap, ceea ce semnifică distrugerea păcatului. Însă şi Isus însuşi a suferit. Forţele păcatului: preoţii, scribii, fariseii şi saducheii, Irod, Pilat, soldaţii romani, cu toţii, au dorit să-l omoare. Nu este oare acesta un fapt remarcant şi fatal? În realitate, nu, deoarece Isus s-a ridicat a treia zi. Rana în sine, a fost vindecată, prin aceasta îndeplinindu-se cuvintele: „tu (şarpele) îi vei zdrobi călcâiul”. Adevărata victorie i-a aparţinut lui Isus Christos. Păcatul nu a găsit nici un loc de penetrat în viaţa lui muritoare. El a distrus păcatul din el însuşi.

 

Scopul Scripturii, de acum înainte, este de a dezvălui planul lui Dumnezeu, care se va împlini prin lucrarea acestui Mântuitor. Este tema principală care străbate întreaga Biblie, de la Geneza şi până la Apocalipsa şi care găseşte o expresie pozitivă şi în celelalte promisiuni ale lui Dumnezeu, pe care le vom examina în continuare.

Link to comment
Share on other sites

Promisiunea către Avraam

 

Se va observa că în cadrul citatelor menţionate anterioar din Noul Testament, de o importanţă deosebită este promisiunea făcută lui Avraam. De fapt, aceasta este promisiunea de bază, fundament pe care se întemeiază speranţa întregii Evanghelii, şi punctul central al învăţăturii lui Christos şi al apostolilor.

 

Avraam a trăit cu 2000 de ani înainte de Christos. Îşi ducea viaţa în Ur, din Caldeea (Mesopotamia), un oraş cu un înalt nivel de civilizaţie, dar ai cărui locuitori, erau în cea mai mare parte idolatri. Avraam credea doar în singurul şi adevăratul Dumnezeu. Din cauza credinţei sale, Dumnezeu i-a poruncit să-şi părăsească pământul strămoşesc şi să călătorească spre un pământ pe care El i-l va dărui. Atât porunca, cât şi promisiunea le vom găsi în Geneza 12:1-3:

 

Domnul zise lui Avram: „Iesi din tara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate prin tine.”

 

Se disting două trăsături esenţiale în promisiune, care trebuiesc evidenţiate:

 

1.      „Voi face din tine un neam mare.”

2.      „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate prin tine.”

 

Prima afirmaţie o vom dezbate mai târziu. Cea de-a doua îi va atrage imediat atenţia cititorului, aşa după cum descrie şi apostolul Pavel, în Galateni 3:3, umătoarele:

 

Scriptura, de asemenea, findcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam, această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”

 

Evanghelia, atunci, fusese dată pentru această binecuvântare a naţiunilor prin Avraam. Vom observa cum se reflectă această idee în învăţătura lui Christos. Când Avraam a ajuns pe pământul Canaan, Dumnezeu i-a apărut din nou spunându-i:

 

Toata ţara aceasta o voi da seminţei tale. (Geneza 12:7)

 

. . . Ridică-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale în veac. Iţi voi face sămânţa ca pulberea de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată. (Geneza 13:14-17)

 

Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică. (Geneza 17:8)

 

Astfel i-a fost promis pământul Canaanului lui Avraam şi descendenţilor săi, pentru posesiune veşnică.

 

Această făgăduinţă a fost reconfirmată după ce Avraam şi-a demonstrat pe deplin credinţa sa faţă de Dumnezeu, fiind gata să-şi sacrifice propriul fiu, Isaac. Cu această ocazie, Dumnezeu i-a spus:

 

Pe Mine însumi jur, zice Domnul, pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, Te voi binecuvânta foarte mult, şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea. (Geneza 22:16-18)

 

Prin această divină declaraţie se repetă aceleaşi două caracteristici principale ale promisiunii: înmulţirea descendenţilor lui Avraam, ca o mare naţiune, şi, apoi, binecuvântarea tuturor naţiunilor prin această sămânţă.

Link to comment
Share on other sites

Reînoirea promisiunii către Isaac şi lacov

 

Avraam a murit la vârsta de 175 de ani. Dar promisiunea nu a murit o dată cu el. Dumnezeu i-a apărut fiului său, Isaac, căruia i-a spus:

 

Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta; căci toate ţinuturile acestea ţi le voi da ţie şi seminţei tale, şi voi ţine jurământul pe care L-am făcut tatălui tău Avraam. Iţi voi înmulţi sămânţa, ca stelele cerului; voi da seminţei tale toate ţinuturile acestea; şi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta ca răsplată, pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea. (Geneza 26:3-5)

 

Această promisiune i-a fost repetată şi fiului lui Isaac, Iacov, căruia Dumnezeu i-a spus:

 

Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat ţi-l voi da ţie şi seminţei tale. Sămânţa ta va fi ca pulberea pământului; te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi sămânţa ta. (Geneza 28:13-14)

 

Acestea au fost promisiunile făcute părinţilor evreilor, făgăduinţe ce ocupă un loc atât de important în scrierile Vechiului Testament.

 

Care este semnificaţia acestor promisiuni? Cum vor fi îndeplinite? Ce legătură au cu lucrarea Domnului Isus Christos? Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit dacă examinăm cele două părţi ale promisiunii cu atenţie. Prima se concretizează în formularea „Voi face din tine o mare naţiune”. Aceasta, fără discuţie, s-a realizat. Iacov, al cărui nume a fost schimbat în Israel, a avut 12 fii, care au devenit întemeietorii celor 12 triburi ale Israelului. După o perioadă de existenţă dusă în Egipt, cele 12 triburi au invadat pământul Canaanului (Israelul), sub conducerea lui Iosua şi şi-au întemeiat naţiunea. Şi- au numit regi din rândurile lor, dintre care cei mai renumiţi au fost David şi Solomon, sub care regatul a atins apogeul în putere şi sferă de influenţă.

 

Dar, chiar dacă este adevărat că descendenţii lui Avraam au devenit o mare naţiune şi au moştenit pământul promis, această parte din promisiune nu s-a realizat întru totul. Dumnezeu îi promisese lui Avraam:

 

Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti . . . ţara Canaanului în stăpânire veşnică. (Geneza 17:8)

 

Regatul Israel a durat, de fapt, numai timp de 500 de ani. După aceea, în jur de anul 600 I.C., a fost cucerit de Babilon, poporul şi conducătorii fiind luaţi în captivitate. Să însemne aceasta că Dumnezeu şi-a uitat făgăduinţele? Desigur, nu. Înregistrarea evenimentelor demonstrează că scopul Domnului nu a fost să-l frustreze. Nu numai profeţii contemporani Vechiului Testament au declarat deseori că naţiunea va fi restabilită pe pământul promis şi, în mod special, despre restaurarea casei regale. Acestea sunt cuvintele adresate de Dumnezeu către Zedechia, ultimul rege, prin intermediul prorocului Ezechiel:

 

Şi tu, domn nelegiuit, gata să fii ucis, domn al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat, va fi înălţat, şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea, şi în mâna căruia o voi încredinţa. (Ezechiel 21:25-27)

 

Din această formulare, este evident că regatul nu fusese desfiinţat pentru totdeauna, ci numai pentru un timp, până la venirea „celui care este drept”. Pentru a afla la cine se referă, este în mod absolut necesar să analizăm şi o altă promisiune a Domnului.

Link to comment
Share on other sites

Promisiunea către David

 

David a fost ales de Dumnezeu ca rege al Israelului. Acesta a respectat legile şi a domnit cu dreptate. Datorită credinţei sale, lui David, Dumnezeu i-a făcut câteva promisiuni, privind regatul şi linia regală (al cărui iniţiator fusese):

 

Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. . . Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie. (2 Samuel 7:12,13,16)

 

Promisiunea a fost în realitate o subliniere a făgăduinţei făcute lui Avraam, în ceea ce priveşte naţiunea promisă lui, şi reafirmă că regatul care fusese întemeiat pe pământul promis— pământul Israelului—va dura pe vecie. Este semnificativă această parte a revelaţiei divine care arată cum promisiunea Domnului către Avraam fusese realizată. Apoi, asigură cheia dezlegării celei de-a doua promisiuni către Avraam: „. . . prin tine, toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate”.

 

David însuşi a recunoscut promisiunea Domnului făcută lui, ca facând parte din planul divin de mântuire a oamenilor, şi că această consecinţă ar fi de o mai mare importanţă decât perpetuarea liniei regale. Către sfârşitul vieţii sale, se spune:

 

Dumnezeul lui Israel a vorbit. Stânca lui Israel mi-a zis: „Cel ce împărăţeşte între oameni cu dreptate, cel ce împărăţeşte în frica de Dumnezeu, este ca lumina dimineţii, când răsare soarele în dimineaţafără nori; ca razele soarelui după ploaie, care fac să încolţească din pământ verdeaţa.” Măcar că nu este aşa casa mea înaintea lui Dumnezeu, totuşi El a făcut cu mine un legământ veşnic, bine întărit în toate privinţele şi tare, nu va face El oare să răsară din el tot ce este spre bucuria şi mântuirea mea? (2 Samuel 23:3-5)

 

În legatură cu cele ce privesc casa lui David, acestea se reflectă prin succesorii săi. Solomon, fiul său, cu toate că a fost înzestrat cu înţelepciune şi bogăţii, către sfârşitul domniei s-a îndepărtat de Dumnezeu. De asemenea, mulţi alţi regi au condus naţiunea către idolatrie şi neascultare. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu i-a dat în mâna babilonenilor, în timpul domniei lui Zedechia.

 

David ştia că va fi aşa. În acelaşi timp, el a recunoscut că aceasta nu reprezenta o anulare a promisiunilor Domnului, pentru că: „El a făcut cu Mine, un legământ veşnic, bine întărit în toate privinţele şi tare”. Mai mult, el a asociat realizarea acestei promisiuni de conducerea unuia care ar fi:

 

„să conducă cu dreptate, cu frică în Dumnezeu”, care se va ridica precum: „lumina dimineţii, când răsare soarele în dimineaţa fără nori”.

 

Se poate înţelege deci, din ambele promisiuni către David şi Zedechia, prevestirea venirii unui urmaş, din linie dreaptă, din David, a cărui misiune va fi să conducă omenirea în dreptate şi teamă de Dumnezeu.

Link to comment
Share on other sites

Cuvintele lui Gavril către Maria

 

Pentru a identifica una din aceste prevestiri vom da următorul exemplu: îngerul Gavril a fost trimis la fecioara Maria, pentru a o vesti că ea va fi mama lui Mesia, adresându-i aceste vorbe:

 

Nu te teme Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Prea înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. (Luca 1:30-33)

 

Aceasta era misiunea Domnului Isus Christos, după cum a declarat îngerul Gavril, mamei lui, înainte de naşterea sa. Este o misiune care se leagă în mod evident de promisiunile făcute lui Avraam, Isaac, Iacov şi David. Christos a fost destinat pentru a conduce de pe tronul lui David, în dreptate. Şi prin aceasta înseamnă că promisiunea către Avraam, că „prin tine toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate”, va fi îndeplinită. Iată de ce apostolul Pavel a descris promisiunea făcută lui Avraam ca Evanghelie sau Vestea Bună a Regatului lui Dumnezeu.

Link to comment
Share on other sites

Isus salvatorul

 

Unii vor nega spunând că binecuvântarea naţiunilor este imposibilă în timp ce păcatul domneşte asupra omenirii. Nu numai că păcatul îşi poate găsi expresia în acele aspecte ale caracterului uman care vor cauza cele mai mari nefericiri: ură, lăcomie, egoism şi altele, dar, atât timp cât omul suferă de o constituţie păcătoasă, fiind supus durerii, bolilor şi morţii, nu poate fi vorba de vreo reală bucurie sau binecuvântare.

 

Prima parte a lucrării lui Isus va fi atunci, îndeplinirea promisiunii făcute în Eden, de a distruge puterea păcatului. Acesta era scopul principal al venirii sale, care a culminat cu moartea sa pe cruce, „pentru că prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii . . . şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”. (Evrei 2:14,15)

 

Aceasta înseamnă că Isus a pregătit calea pentru viitoarea distrugere a păcatului şi a morţii, spre a aduce, în consecinţă binecuvântarea întregii rase umane. Făcând acest lucru, Isus s-a ridicat în ceruri, în timp ce omenirea,de 2000 de ani, continuă să sufere şi să-şi ducă păcatul. Atunci cum vor fi îndeplinite promisiunile lui Dumnezeu?

Link to comment
Share on other sites

Reîntoarcerea lui Isus

 

Când Isus a fost înălţat la ceruri, au apărut doi îngeri, care le-au spus discipolilor săi:

 

Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer. (Fapte 1:11)

 

Deci, Isus se va reîntoarce din ceruri. Aceasta este asigurarea repetată a apostolilor, care au continuat să predice Evanghelia, după plecarea lui, ceea ce se observă şi din citatele următoare:

 

Tot aşa, Christos, după ce s-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-l aşteaptă. (Evrei 9:28)

 

. . . în aşteptarea Domnului nostru Isus Christos. (1 Corinteni 1:7)

 

Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde aşteptăm ca şi Mântuitor pe Domnul Isus Christos. (Filipeni 3:20)

 

Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer. (1 Tesaloniceni 4:16)

 

Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru că atunci când se va arăta El, să avem îndrăzneală, şi la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El. (1 Ioan 2:28)

Link to comment
Share on other sites

Scopul venirii Lui

 

De ce va reveni Isus? Apostolul Petru ne dă răspunsul, în predica sa, la numai câteva zile după înălţarea Domnului:

 

[Dumnezeu] va trimite pe Cel ce a fost rânduit mai înainte pentru voi: pe Isus Christos, pe care cerul trebuie să-l primească până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. (Fapte 3:20-21)

 

Această „restituire a tuturor lucrurilor”, la care se referea Petru, este restabilirea tronului lui David, care fusese desfiinţat în zilele regelui Zedechia. Iată ce aşteptau toţi discipolii, căci înainte de înălţarea lui Isus, ei îl întrebaseră:

 

Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel? (Fapte 1:6).

 

Aşteptau acest lucru deoarece astfel înţeleseseră din Scripturile Vechiului Testament, şi, pe de altă parte, aceasta fusese tema principală a propriilor învăţături ale lui Christos,în timpul celor trei ani şi jumătate, cât a stat printre ei. Vom prezenta câteva citate din Evanghelie, pentru a ilustra acest punct de vedere:

 

Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. (Matei 19:28)

 

. . . când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov şi pe toţi proorocii în împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară. Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi, şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu. (Luca 13:28,29)

 

Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. (Matei 6:10)

 

Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. (Matei 16:27)

Link to comment
Share on other sites

Regatul lui Dumnezeu

 

Din citatele precedente este evident că scopul reîntoarcerii lui Christos pe pământ este de a întemeia Regatul lui Dumnezeu, care de fapt va fi o restabilire a Regatului antic al Israelului. Într-adevăr, regatul Israelului din trecut era descris drept regat al lui Dumnezeu; de pildă, David declara:

 

Domnul. . . a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel. (1 Cronici 28:5)

 

A se vedea şi: 1 Cronici 29:23; 2 Cronici 9:8; 12:8.

 

Acest regat, totuşi va fi mărit, cuprinzând oameni şi naţiuni din întreaga lume:

 

împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Christosului său; şi El va împărăţi în vecii vecilor. (Apocalipsa 11:5)

 

Domnul va fi împărat peste tot pământul. In ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi numele Lui va fi un singur nume. (Zaharia 14:9)

 

Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire. (Psalm 2:8)

Link to comment
Share on other sites

Chemarea evangheliei

 

Cititorul este acum, desigur, în stare să aprecieze întreaga semnificaţie a cuvintelor scrise de Petru în Epistola a doua:

 

El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii Dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:4)

 

Aceasta este marea speranţă pe care o oferă Scriptura: speranţa întrupată în „Promisiunea lui Dumnezeu”. Aceasta trebuie să fie bine înţeleasă. Dar, promisiunile nu sunt universale în aplicarea lor. Iată de ce binecuvântarea propovăduită nu va fi revărsată asupra fiecărui membru al rasei umane. Şi, după cum Pavel observă în Galateni 3:16,

 

Făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. . .

 

iar în Romani 9:4, vorbind despre Israel, spune:

 

Ei au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba Dumnezeiască, făgă­duinţele . . .

 

Iată motivul pentru care aceia ce vor să vină la Dumnezeu, trebuie să îmbrăţişeze aceste promisiuni, devenind părtaşi la ele, aşa după cum a lăsat Dumnezeu. Pavel scrie:

 

înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi, împreună cu Avraam, cel credincios. (Galateni 3:7,9)

 

Apoi, apostolul continuă să explice cum poate fi realizată această relaţie prin intermediul Domnului Isus Christos. El scrie:

 

Toţi care aţi fost botezaţi pentru Christos, v-aţi imbrăcat cu Christos. Şi dacă sunteţi ai lui Christos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă. (Galateni 3:27,29)

 

Într-adevăr, după cum apostolul le scria corintenilor,

 

făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El [în Isus] sunt „da” . . . (2 Corinteni 1:20).

 

El a fost Mântuitorul promis din Eden. El a fost sămânţa promisă a lui Avraam. El a fost fiul promis al lui David, căruia îi va urma la tron. Şi pentru a împărtăşi aceste promisiuni, urmaşii lui Christos trebuie să se boteze în Numele Său. Dumnezeu, prin harul Său, le iartă oamenilor slăbiciunile şi păcatul, lăsându-i să participe la moştenirea promisiunilor Sale, prin binecuvântarea Sa, materializată în lucrarea lui Christos.

 

În încheiere, să ne reamintim cuvintele apostolului Pavel:

 

Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu . . . De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic. (2 Corinteni 7:1; 6:17,18)

 

http://www.cbm.org.uk/romania.htm

Link to comment
Share on other sites

 Share

×
×
  • Create New...